Ma scoate din minti si din pepeni. Cu totul. Pe de-a-ntregul. Bucurestiul asta de care mi-e dor si care-mi da pielea peste cap (la propriu, ca nu-mi priesc nici apa, nici aerul) de fiecare data cand ajung aici.
Cu blocuri pestrite si zgomot, cu miscare, cu strazi prea inguste si prea intortocheate ca sa le tin minte. N-am stiut niciodata sa ajung din punctul A in punctul B.
Cu metroul nesimtit de aglomerat si autobuzele burdusite. Cu lumini peste lumini care vin in valuri si te ametesc. Cu muzica, urlete, viata.
Cu oameni. Ca la urma urmei, despre asta este. Bucurestiul nu mai e un loc. E un sentiment. Si cand schimbi “acasa” de prea multe ori, urci emotiile pe pereti si le inramezi frumos, batute in cuie, sa-ti aduci aminte cum era. Cu bune, cu rele, cu aventuri si pofta de viata.
Si n-am crezut vreodata ca o sa plec de aici. Pana in ultima clipa m-am rugat sa fie un vis si sa-mi zica cineva ca raman. Ca stau. Ca apuc sa mai copilaresc o perioada in orasul care m-a facut om mare. N-am crezut niciodata ca o sa ajung sa-l inlocuiesc, dar iata ca am facut-o. Si da, mi-e dor de linistea de “acasa”, mi-e dor de patul meu si de lacul din spatele blocului, mi-e dor sa fac 7 minute pana la birou. Ca asta e, la urma urmei, suntem o mare suma de doruri si de amintiri.
Cu astea ramanem. Asa ca trag aer in piept si-mi amintesc tot. De la coltul strazii de langa facultate, la terasele pestrite si aglomerate, la linistea care nu se asternea niciodata. Si-am ramas cu zgomotul in suflet, in ochi si-n fiecare por.
Ca la urma urmei, poti da la o parte masinile, blocurile, semafoarele, zumzetul si tot. Poti lua aglomeratia si copacii si teii si taxiurile galagioase si, daca tragi linie, Bucurestiul tot acolo ramane. Peste tot. Pentru ca-ti intra pe sub piele
si daca te-a prins…
